Acum trei ani, am plecat in lacrimi de la Gura Portiței. Nu neaparat pentru ca lasam in urma un mic colțișor de Rai pe care nu știam cand am sa-l revad, ci pentru ca am gasit acolo un cațel pe care nu am avut cum sa il iau acasa. Trebuie sa traversezi lacul Golovița cu barca pentru a putea ajunge acolo, așa ca m-am intrebat cum o fi reușit acel puiuț negru cu labuțe de adult sa ajunga pe fașia de nisip. Ma loveam de el la fiecare colț și nu scapam fara macar cinci minute de afecțiune profunda și cateva zgarieturi de la caninii lui jucauși. M-am bucurat nespus sa-l gasesc in plina forma, de cel puțin 30 de ori mai mare, afișand o pata alba nastrușnica pe piept. Am petrecut cinci zile lucratoare in compania lui, a pisicuțelor tarcate, a broscuțelor nocturne, a insectelor surprinzatoare și a stelelor numeroase.
Nu am sa mint, am fost foarte placut impresionata, gasind surprize la tot pasul, dar m-am lovit și de detalii mai puțin placute, precum prețurile mari și oamenii de tot felul. Și prin „de tot felul” nu ma refer neaparat la o diversitate surprinzatoare, deși erau numeroși straini, cat ma refer la o mare de ipochimeni clandestini, veniți acolo sa se bucure de piscina și de șampanie mai mult decat de apa limpede și de liniștea imprejurimii.
Am inchiriat o casuța de aproximativ șase metri patrați, chiar pe plaja, destul de departe de baia comuna, langa o adunare de vecini mai zgomotoși, puși pe distracție demna de litoral mai degraba, tipic romanesc.
Dar toate acestea au putut fi ignorate cu succes, alegand plaja din extrema dreapta a insulei, destinata corturilor, celor trei, patru nudiști și focurilor de tabara pe timp de noapte. M-am incumetat, astfel, sa-mi asum și eu un bronz uniform, renunțand din cand in cand la partea superioara a bikini-ului, intrucat nu avea cine sa ma judece cu excepția pescarușilor care ma vegheau de deasupra.
Cateodata, ma mai vizita și Gurița, sus-numitul mastodont negru, impreuna cu alți doi caței rataciți. La plecarea spre masa sau spre cafeaua de ora 18, intalneam mereu aceeași pisica bej, cu fața alba și ochii albaștri, unica de felul ei pe care am zarit-o dintr-o gloata de alte pisici demne de reclama la Whiskas, care se tot reproduc intre ele.
Deși pana aici suna ca un program de pensionari, nu fiți descurajați, nu lipsesc activtitatea sau diversitatea. M-am bucurat de nopți aventuroase sub cerul liber sau la un pahar de vin roșu (doua, trei…) sub adapostul celor trei terase puse la dispoziție. Am fost martora unor discuții foarte captivante intre barcagiii din Jurilovca, ce-și aduceau clienții de dimineața, apoi ii așteptau la o bere, inainte de a-i traversa din nou lacul la apus. Chiar nu pot sa-mi imaginez un apus mai incantator privirii decat acela marturisit pe lacul Golovița, la bordul unei barci motorizate care face stropii de apa sa tremure in aer, licarind și reflectand razele roșcovane și violete ale uriașei mingi de foc ce pare sa fie inghițita de dealurile satelor din Tulcea.
Poate nu am gasit la Gura Portiței chiar paradisul pe care mi-l aminteam din experiența anterioara, dar cu siguranța am gasit liniștea pe care o cautam dupa veri de Vama Veche, dupa o facultate obositoare, dupa vanatoarea de joburi prin București și dupa ani și ani de cautare al unui loc in care sa stau fara griji, fara program, fara zgomot și fara stres. Nu am dus lipsa nopților de petreceri din Vama sau a celor imbibate in alcool și transpirație prin cluburile Capitalei. Nici nu pot sa spun ca am tanjit dupa compania grupului de prieteni cu care pornesc de obicei in aventurile din afara aglomerației orașului, cu toate ca eram inconjurata de astfel de adunari. La fiecare pas, vedeam oameni de toate varstele care și-au strins alte doua-trei cupluri tot atat de plictisite de cotidian și s-au aliat in cautarea unei oaze de calm.
Am tras cu urechea la o discuție a unui grup de patru barbați intre doua varste, care jucau Rummy la terasa de pe plaja. Unul dintre ei a menționat ca ceea ce le lipsește lor ar fi „niște neveste”, primind drept raspuns de la cel mai in varsta: „Ce nevasta iți trebuie ție, mai? Poate ne trebuie unele din alea care sa ne lase in pace; ele cu ale lor și noi cu ale noastre”. Afirmația lui, impreuna cu reacția aprobativa a celorlalți meseni m-au facut sa realizez ca nu eram singura de-acolo care se bucura de liniștea singuratații. Sigur ca mi-ar placea sa revin acolo in compania prietenilor, insa nu am resimțit aceasta nevoie mai mult decat de obicei.
Inainte de incheiere, doresc sa fac cateva precizari:
Jurilovca, satul din care se face plecarea cu barca spre Gura Portiței (un drum de circa 20 de minute) merita incercat pentru amatorii de gusturi romanești. Deși este caracterizat de o oarecare saracie, nu duce lipsa de farmec, de oameni fericiți sa gazduiasca turiști și sa-i ghiftuiasca cu mancaruri tradiționale din pește sau sa-i indrume in direcția unor excursii incitante prin Delta Dunarii.
La randul meu, acum trei ani, am plecat in aceasta direcție din dorința de a revedea o parte din Delta. Am lasat mașina și bagajele in Jurilovca, de unde am pornit cu barca spre Mila 23, cu trecere prin Sulina și Sfantul Gheorghe. Pe partea opusa satului natal al lui Ivan Patzaichin, barcagiul ne-a descarcat și ne-a lasat sa ne bucuram de minunațiile Deltei, intorcandu-se a doua zi pentru a ne culege sa ne duca inapoi in Jurilovca. Traseul a fost prelungit ca sa inregistram mental și mai multe peisaje unice, datorita bunatații și grijii pe care lipoveanul le aloca turiștilor.
Daca destinația finala este insa Gura Portiței, va recomand o rezervare din timp a unei camere sau a unei casuțe aflate cat mai aproape de baia comuna. De asemenea, mai multe rezerve de Autan și o lada frigorifica incarcata cu provizii pentru economie… și pentru Gurița.
Cand eram mica nu ma bucurau calatoriile pentru ca insemna sa stau departe de partenerii de joaca. Vacanțele mi le petreceam in stilul clasic: in fața blocului cu alți copii și din cand in cand plecam cu parinții la munte sau la mare. Mai tarziu au inceput sa mi se largeasca orizonturile și am invațat sa apreciez experiența. Calatoritul insa, nu se invața, ci se traiește. Acum savurez peisaje, istorie și taramuri indepartate cu mai multa placere decat atunci cand dovedesc o ciocolata belgiana. Cand am și aparatul foto și pixul cu mine, o cautare devine un raspuns, iar detaliile se transforma in amintiri prețioase.
