Haideți sa cunoaștem istoria fascinanta a locului
La mica distanța de București, in mijlocul unui parc cu arbori batrani, langa un lac populat cu rațe și gaște, se afla domeniul Știrbey, care așa cum il admiram astazi, a inceput sa existe la inceputurile celei de-a doua jumatați a secolului al XIX-lea, cand domnitorul Barbu Știrbei il moștenește de la parintele sau adoptiv, marele vornic al Știrbei. La cei 23 de ani pe care ii are cand devine proprietar, fiul domnitorului, Principele Alexandru Știrbei (care apoi și-a schimbat numele in Știrbey) se implica activ in dezvoltarea domeniului de langa București, prin introducerea acestuia in circuitul inaltei societați aristocratice bucureștene. Acesta era cunoscut ca unul dintre cei mai bogați oameni ai timpului. Era administrator al Domeniilor Coroanei și a inființat la Buftea o fabrica de conserve, o pepiniera de vița-de-vie de soi american, o moara, o fabrica de vata și pansamente și a introdus cultura orezului și a bumbacului in regiune.
Prințul Știrbey amenajeaza parcul și planteaza arbori, construiește palatul si capela, precum si turnul de apa, amenajeaza domeniul. Regina Maria a fost invitata pentru prima oara pe domeniul Stirbey in anul 1909 si a fost, de multe ori, musafir aici, cu ocazia primului razboi mondial, iar in anul 1916, impreuna cu cinci dintre cei șase copii ai sai s-a adapostit de bombardamente la Buftea, la palat.Domnitorul Țarii Romanești, Barbu Dimitrie Știrbei, a inceput in anul 1850 construcția palatului de la Buftea, intai ca o cula (un tip de construcție semifortificata, raspandit in intregul spațiu balcanic, a caui origine se crede ca ar fi fost din Afganistan și Iran), prevazuta cu doua tuneluri de ieșire in caz de primejdie.
Urmașii sai au adaugat acestei cladiri inca doua etaje și i-au adus o serie de modificari importante, in ton cu moda arhitectonica a acelor ani, fiind construit in stilul Tudor. Palatul a fost terminat, in linii mari, de fiul domnitorului, Alexandru Știrbey, in anul 1863. Palatul Știrbei a fost construit dupa planurile arhitectului german Joseph Hartl, lucrarile fiind supervizate de francezul Michel Sanjouand, care construise și Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei din București.
Cladirea a fost marita treptat, de-a lungul timpului, numarul membrilor familiei și a necesitațile lor locative crescand, ultima extindere avand loc dupa primul Razboi Mondial. Intr-o fotografie din anul 1920, pastrata in arhive, se poate observa cum ultimul nivel al parții dinspre sud-est a fost completat cu noi spații de locuit. La parter, de o parte și de alta a unui vestibul legat de scara principala din lemn, erau dispuse salile de recepție, sufrageria, salonul mare, biblioteca, salonul de muzica. La primul etaj erau camerele stapanilor, iar la etajul al doilea, camerele invitaților și ale personalului superior. Bucataria era la demisol.
Ce se poate vedea acum pe domeniul Știrbei din Buftea
Proprietatea cuprinde, in prezent, palatul Știrbei, structurat pe patru nivele, cu o suprafața construita de 2.000 m², repartizate in mod egal (500 m² construiți/nivel) și compus din 7 apartamente, 2 camere duble și 2 sali de conferința. Langa palat, se gasesc capela, serele domnești (pe aproape 3 hectare), turnul de acces de la intrare impreuna cu poarta și cladirile administrative, turnul de apa și palatul mic, o construcție de 300 m² ce adapostește 6 camere și alte anexe, impreuna cu padurea care formeaza un parc frumos și lacul Buftea. Palatul și domeniul sunt situate la 20 km de capitala.
Intrarea pe domeniu se face pe o alee principala și o poarta cu cateva cladiri anexe, strajuite de castani batrani.
Alaturi de palat, intre anii 1850-1890, a fost construita capela familiei, in stil neogotic, dupa proiectul arhitectului austriac, baronul Theophil von Hansen, cu altar și cavou in care se gasesc mormintele domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei Voievod, al prințului Barbu Alexandru Știrbei și ale rudelor acestora. Din pictura executata in anul 1890 de Gheorghe Tattarescu, ruda cu familia Știrbeilor, au mai ramas doar fragmente. In Capela Palatului care este construita in stil neo gotice, cu elemente bizantine și renascentiste, au fost inhumate persoane din neamul Știrbeilor, membrii din familia Rosetti, Cantacuzino-Pașcanu și Ghica. Vandalizata in anul 2002, capela a mai ramas cu 3 sicrie intregi.
Caselul de apa se afla in partea de nord-est a parcului. A fost realizat in anii 1920, dupa proiectele arhitectului Anghel Saligny, pentru inmagazinarea apei necesare domeniului familiei Știrbey.
Oaspeți de seama ai domeniului Stirbey și ai palatului au fost Ioan Slavici, Vasile Alecsandri, George Enescu, Lascar Catargiu, Petre Carp, Teodor Rosetti, Mihai Sutu, Regele Mihai, Titu Maiorescu, generalul Ion Argetoianu, Carol Davilla și Mihail Sadoveanu care venea aici sa pescuiasca. Un musafir mai puțin placut a fost, in anul 1917, mareșalul August von Mackensen care a rechiziționat palatul și și-a stabilit locuința la palat, aici fiind negociata pacea cu puterile centrale, numita Pacea de la Buftea, semnata la 5-18 martie 1918, prin care Romania pierdea Dobrogea și versanții Carpaților. Celalalt musafir ingrat al domeniului a fost Nikita Sergheevici Hrușciov care a stat aici in timpul celebrei sale vizite de 6 zile, inceputa la 26 octombrie 1959, cand s-a luat decizia retragerii trupelor sovietice din Romania.
La puțin timp dupa moartea tragica, in circumstanțe ciudate, a Printului Stirbey, poreclit Prințul Alb, pentru succesul sau in afaceri, in anul 1946, dupa ce s-a intors din exilul parizian, intregul domeniu va fi expropriat si preluat de catre Gospodaria Partidului Comunist care l-a folosit pana a fost retrocedat și apoi vandut unei societați pe acțiuni care il administreaza in prezent. Acum se organizeaza nunți și alte evenimente la restaurantul de la parter.
Pe aleile umbroase ale parcului și domeniului Știrbey, pașii celor care au trait aici inca se mai pastreaza in memoria locului. Regi, domnițe, prinți, scriitori, mareșali și președinți au trait la palat, au facut parte din acest loc și, pentru o perioada, i-au strabatut aleile umbroase, au privit lacul și pasarile care il populau. Acum, pașii lor s-au stins. Nu mai rasuna decat amintirile care se prafuiesc cu fiecare zi ce trece, uitarea inghițindu-le memoria.
Am ajuns la palat intr-o zi dimineața, dupa ce am strabatut micul orașel Buftea și am patruns pe domeniul Știrbey lejer, intampinata de salutul respectuos al paznicului de la intrare care m-a poftit inauntru. Impresionant, micul domeniu care inca rasuna de pașii celor care l-au locuit pana nu demult, de viețile, iubirile, trairile, tristețile și infrangerile celor care au petrecut aici in vremuri de bal sau au fost adapostiți in vremuri de razboi era aproape pustiu. Dar se auzeau zgomote in restaurant și in jurul lui pentru ca palatul se pregatea de o nunta la sfarșit de saptamana.
Cladirile pastreaza secrete, cele mai bine tainuite secrete sunt ascunse aici. Oaspeții care iși serbeaza nunta sau botezul pe domeniu doresc sa imprumute din farmecul de odinioara al palatului, farmec pe care numai cei nostalgici il pot descoperi.
M-am nascut intr-un timp in care s-a scris istoria de data recenta, in care lumea iși respecta cuvantul dat și planurile cincinale erau menite a fi depașite, adica in anul 1963, in ziua a 17-a a lunii aprilie, intr-un oraș bucovinean cu oameni aprigi și harnici, Suceava. Dupa ce am urmat cursurile Școlii Generale nr. 2 și ale Liceului ,,Ștefan cel Mare” in orașul de baștina, am plecat la facultate in dulcele targ al Ieșilor, unde am absolvit ingineria textila și designul vestimentar, meseria care m-a pasionat și m-a disciplinat o buna parte a vieții.
Și tot timpul am completat cu cate ceva și tot mai am de completat mereu cate ceva, incercand sa duc la capat cu succes multe meserii: profesor, instructor, fashion designer, inginer, advertiser, meditator, voluntar, designer textil, bloger, director adjunct, contabil, editor culinar, ….am tot invațat cate ceva de la toți, incepand de la copiii mei, prietenii mei care m-au sprijinit și care m-au insoțit de-a lungul vieții, familia mea care mi-a dat bune și rele, orașul in care am crescut și care m-a hranit cu istoria sa bogata, am invațat din caderile și urcarile mele, din bucuria succesului și din amarul eșecului. Am lucrat 10 ani in strainatate, in orașul Bethleem, Palestina, unde am predat studenților despre culori, textile, moda și istoria artei intr-un timp in care adolecenții palestinieni aruncau cu pietre și ardeau cauciucuri in numele libertații care le era incalcata zi de zi și a revoluției pe care o traiau zi de zi. Dar m-am intors in țara, unde am deschis o firma și unde am continuat sa sper ca odata, candva va fi bine și aici. Momentan sunt freelancer.
Cand nu citesc, gatesc pentru prieteni, meditez, raspund la telefon, ma rog, calatoresc departe, sunt fiica, soția, mama, angajata cuiva sau șefa altcuiva, nu dau like-uri, merg la shopping, scriu și raspund la mailuri, merg la teatru, vad un film, servesc ceva la un restaurant cu familia sau ma intalnesc cu cineva drag, ma descatușez de ziua de azi și ma dezbrac de hainele mele, sunt o pasare libera care inoata printre nori, prin ploaia deasa sau in soarele care imi arde aripile, ma odihnesc pe ramura unui copac batran in amurgul unei zile toride de vara sau stau zgribulita pe streașina unei case vechi, sunt in mii de locuri și sunt nicaieri, vizitez spații necunoscute, vorbesc limbi neștiute și scriu povești nemaiauzite. Sunt o pasare in inaltul cerului care traiește in afara gravitației o viața ușoara ca un fulg și libera, tremur in diminețile reci ca apoi sa ma ascund de arșița amiezii sub o frunza, iar seara ma odihnesc pe aripa vantului.
M-am calit pentru ca viața m-a alintat (sau incercat ) și m-a trimis departe de locurile dragi, unde pe meleaguri necunoscute am sorbit din amarul departarilor și din dulceața necunoscutului și am devenit ceea ce sunt azi: un om matur, liber, prea sensibil și puțin introvertit, zburator in inaltele ceruri, o pasare cu zeci de nume cu aripile pregatite pentru un nou zbor spre inalțimi sau pentru a plana o noua cadere și careia, ori de cate ori a avut nevoie de ajutor, i s-a oferit in dar cel mai frumos cadou: credința. Credința in Dumnezeu, in sine și in ziua de maine, in menirea fiecaruia de a face ceva bun, aici pe pamant, in vise și promisiuni. Asta sunt eu privindu-ma in oglinda, o pasare care ochește inaltul cerului mereu, care calatorește in fiecare zi pe alte taramuri, evadata pentru totdeauna din cușca stereotipurilor, așteptand rasaritul.
