Pe urmele moților din țara de piatra

Mi se parea așa simplu… merg sa fac un film in Apuseni! Mai exact, in comuna Garda de Sus, județul Alba. Știam ca nu va fi o destinație ca oricare alta! Citisem mult despre moți și țara lor de piatra dar, pana anul trecut, nu ajunsesem acolo vreodata. Filme mai facusem. Adica faceam parte din echipe care știau sa promoveze, in imagini care-ți taiau rasuflarea, fiecare colț de pamant din țara asta. Eu surprindeam in ochiul obiectivului ceea ce ei imortalizau in imagini. Și le scriam textele. Știu ca o imagine face cat o mie de cuvinte. Dar un text bine scris, nu are nevoie de imagini. Așadar, cu gandurile astea plecasem eu in Apuseni la mijlocul toamnei trecute. Bocanci cu talpa antiderapanta, wind stoppere, pelerina de ploaie și vreo trei pixuri. M-am urcat in autocar la București. Era chiar 26 septembrie, cand inca nu știam cat de tare ma voi indragosti de o țara de piatra! In cele cateva ore bune de mers pana in Alba Iulia, gandurile imi tot zburau la cum arata o țara de piatra, cum va arata textul meu la final, ce voi surprinde… drumul spre Garda de Sus l-am facut noaptea. Fara semnal la telefon, intram in inima Apusenilor. Peste 100 km de drum șerpuit, printre pereți pe care nu-i vedeam, dar carora le simțeam racoarea. Eram pe urmele lui Iancu Avram, pe urmele celor ce și-au aparat libertatea și drepturile, facandu-se una cu stancile! Cat aș fi vrut sa scriu toate astea din goana mașinii… Dar era tarziu, filmarile incepeau dis-de-dimineața și eu eram deja pe drumuri de mai bine de 10 ore. Ne-am cazat langa faimosul ghețar Scarișoara, iar poveștile s-au intins pana dupa miezul nopții. Nu știam ce-mi va fi dat sa vad dimineața prin iluminatorul din camera mea de la mansarda! La lumina zilei, munții parca iși mai retrasesera crestele semețe și lasasera loc unei pașuni inca verzi, din care se ridica incet, in rotocoale pufoase, aburul zorilor. Mi-am luat instant aparatul și am țașnit pe ușa. Nu era nici ora șase cand mi-am mai indeplinit un vis: acela de a sta cu o ceașca de cafea/ceai aburinda, in maini, pe o terasa rustica, in racoarea dimineții, cu ochii infipți intr-o padure. Aveam ceai. Aveam terasa rustica. Aveam colinele impadurite din satul Ocoale, declarat singura așezare din țara situata la cea mai inalta altitudine: 1350 m. Și mai aveam brazi argintii. Iar singurele intrebari care ma macinau erau legate de cum poate cineva sa mai traiasca departe, dupa ce vede frumusețea care acum mi se daruia numai mie? Cateva oratanii și sunetul talangilor spargeau liniștea. Și totuși nimic din toate astea nu o tulbura. Erau franturi din ea, bucați de veșnicie nascuta in munți. Intr-un colț al privirii mele, se afla o casa. O fosta casa, ce acum iși ducea ultimile zile la adapostul unui copac ruginiu. Din acoperiș, cateva șindrile fusesera spulberate de vant. Dar restul trunchiului ei, din barne groase imbinate fara cuie, aminteau inca de povești nescrise. Ințelesesem de ce ma atragea așa. Dar pana nu mi-am potrivit pașii slovelor ei talcuite de adierea vantului nu am vazut cum, deasupra noastra, se ridica soarele. Era primul rasarit in Apuseni! Am pornit la pas, coborand și urcand dealuri, inainte ca ceilalți sa se dezmeticeasca bine. Pașii imi foșneau sub covorul de frunze uscate și, cu fiecare cantat al cocoșului, ma intrebam in ce fel de basm am nimerit. Nu, nu putea fi reala toata acea frumusețe care parca iți sageta sufletul! Cata discrepanța intre lumea aceea plina de vacarm din capitala noastra și incremenirea aceasta sparta, din cand in cand, doar de cantatul unui cocoș! In rastimpul in care mi-am baut, pe terasa pensiunii, ceaiul cu aroma de primavara și cimbrișor, am avut ocazia sa vad de ce sunt moții un popor aparte! Priveam uimita cum gazda noastra, o femeie la vreo 40 de ani, despica dintr-o singura lovitura lemne groase și noduroase, de parca ar fi invartit deasupra capului un aluat fraged și pufos, nu ditamai toporul! Acum imparțea dreptatea lemnului, dupa propria ei pofta, mai apoi deretica ograda și dadea de mancare animalelor cu o viteza neobișnuita. Cred ca aerul acela tare, de munte, care te rascolește pana in maduva oaselor e de vina, gandeam eu. Soțul ei era plecat la stana și mai sus, in munte, de unde se pregatea sa coboare acum cu oile, pentru iernat. Gazda noastra avea și doi copii, un baiat și o fata, ambii adolescenți și care, cu noaptea in cap, caci numai zi nu o puteam numi pe aceea care abia vazuse primele raze ale soarelui, incepura sa-și ajute mama in gospodarie. Fata, sprintena și voioasa, ne-a copt cat ai clipi niște turte cu branza framantata care numai aici, in Apuseni, se fac. Și spun asta pentru ca oriunde ai incerca, daca nu ai branza din aceea grasa, cum doar moții știu sa prepare, și daca nu coci turtele acelea pe piatra de rau, in cuptor cu lemne, poți sa vrei tu sa mananci turte moțești cat vrei, caci nu-ți vor ieși veci ca aici! Baiatul insa ingrijea de cai! Avea unul preferat, negru ca pana corbului, pe care il tot țesala de zor, cu gandurile deja departe cine știe catre ce mandra. Am impachetat in mare graba echipamentul pentru filmare! Mergem pe Valea Ordancușii, catre Peștera Poarta lui Ionele, Ghețarul Scarișoara, Izbucul Tauz, Cotețul Dobreștilor și alte minunații despre care nu mulți au auzit, dar pe care le vom lua noi, rand pe rand, pentru a arata tuturor de ce este iubita Romania! Vom vorbi despre moți, serbarile și tradițiile lor, despre obiceiurile și meșteșugurile pe care le mai pastreaza și astazi cu sfințenie, despre bucatele lor atat de cautate și, mai ales, despre o țara de piatra, careia i s-a dus renumele dincolo de hotarele ei! Dar pana atunci, trebuie sa va spun ca este toamna in Apuseni! Și nicaieri, in orice alt colț de lume am privi, toamna nu și-a etalat mai spectaculos și in voie rochiile multicolore. Voi lasa cuvintele deoparte. Cateodata, fotografiile pot vorbi și singure. Eu voi povesti de pe drum, pas cu pas, de ce iubesc Apusenii. Și cum mi-am facut din ei, intr-o toamna nefiresc de frumoasa, a doua mea casa!